mai am foarte multe lucruri de scris, dar mi se invalmasesc toate in minte si desi fac eforturi sa le pun intr-o ordine logica, o sa ma cenzurez si o sa le las sa curga. Un soi de dicteu automat (chiar sunt si eu curioasa in ce fel mi se vor lega ideile si cum voi rece de la una la alta).
Vlad doarme din ce in ce mai mult cu mine si fratele lui. Ba chiar in ultimele seri se trezeste des si parca cere si el in pat cu noi. Sotul meu doarme dincolo, pe canapea. Nu pot sa spun ca asta mi-am dorit atunci cand am hotarat sa avem copii. Ba chiar gandul meu a fost ca vom dormi cu totii. Asa imi vad eu familia: dormind cu totii, mancand cu totii, mergand impreuna cu totii la plimbare. N-a fost sa fie. Fie ca eu nu stiu sa ma fac inteleasa, fie ca el provine dintr-o familie in care s-a procedat altfel, fie ca ii este mai comod asa sau ca eu, inconstient si focusandu-ma pe copii, l-am indepartat. Poate niciuna sau poate cate un pic din fiecare. Prapastia s-a deschis incet incet, iar acum este mare. Nu e de ne-trecut, dar parca niciunul dintre noi nu mai vrea sa o mai treaca.
Suntem intr-o stare de asteptare, suspensie tacuta, cu minim de comunicae si energie investita. Sunt sleita si nu mai pot nici sa reprosez, nici sa-mi asum vini reale sau inventate pentru a scuza comportamente, simt ca nu mai pot si nu mai vreau. Despartirea pe care altadata o combateam cu vehementa, imi pare acum o bine-venita solutie si usurare. Eliberare a tensiunilor si dintr-o inchisoare a zilelor mele ce curg la fel fara nicio perpectiva.
Merit mai mult, asta simt. Ca merit sa fiu iubita si apreciata pentru toate eforturile pe care le fac. Merit complimente si la multi ani de ziua mea. Si merit cadouri, mici, mari, ieftine sau scumpe, de toate, nu conteaza. Imaginatia folosita in alegerea lor conteaza. Gandul indreptat catre mine. Asta conteaza.
Dar oamenii nu se schimba. Si daca la 25 de ani orbita de iubire nebuna am acceptat anumite lucruri, acum ele au intrat in firesc. Si orice incercare a mea de a sustine ca acum conteaza si ca mi le doresc sa loveste de eternul "stiai care sunt conditiile atunci cand ne-am casatorit. Imi cunosteai limitele si le-ai acceptat. Ce mai vrei acum?"
Nimic nu mai vreau acum. Am obosit sa ma lupt cu morile de vant si cu un viitor previzibil ce nu face decat sa reia casnicia parintilor lui. Asta mi se intampla acum -mi se cere sa traiesc viata mamei lui. Doar ca eu nu pot si nici nu vreau.
Si nu vreau si din perspectiva copiilor. Pentru ca nu voi reusi decat sa-i cresc dupa acelasi model. Ce vor vedea in casa, asta vor cauta si vor re-crea mai tarziu in propria lor familie. E o capcana.
Postul asta vad ca m-a dus exact spre ce ma macina acum. Si o sa-l las asa, fara final. La asa o situatie, nici nu am ce sa spun in final.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu