Ce am facut in wkd?

Simplu, febra laptelui!!
Desi il alaptez pe Vlad de peste 10 luni, desi cu Alex nu am avut niciodata vreo problema de genul asta, ei bine, acum este a doua oara cand mi se intampla.
Prima data s-a intamplat in august anul trecut, cand Vlad avea 2 luni. Iar acum din nou..
Si este groaznic, cred ca este unul dintre cele mai urate lucruri pe care le poate pati o mama care inca alapteaza (in directa legatura cu alaptatul, ca sa ne intelegem). Frisoane groaznice, dureri in tot corpul, arigulatii fragile si dureroase.. oribil. Desi afara erau 30 de grade eu stateam cu jacheta de polar pe mine, sub plapuma, clantanind din dinti. Am luat aspirina, dar isi facea efectul fix 3 ore, apoi frisoanele reapareau.
Am luat 3 aspirine in total. Si un paracetamol, sambata seara inainte de culcare. Nici nu stiu daca asta e tratamentul potrivit, daca nu era indicat sa trec direct pe antibitotice. Trebuie sa-mi consult medicul. Pentru ca febra nu mai fac, dar sanul drept inca ma mai doare si ma simt in continuare slabita.

Pe Vlad l-am alaptat in continuare, din ambii sani, fara nici un fel de rezerve.

Trebuie sa renunt la planul meu de a face un loc de joaca pentru copii. Am plans ieri toata ziua si m-am consumat atat de mult. Mi se pare sa sunt singura care trage sa faca ceva. Iar restul din familie, pe langa faptul ca nu fac nimic, imi pun si bete in roate. Dar nu sunt eu proasta sa investesc atat de mult, si financiar si emotional, pentru ca apoi sa vina cineva si cu un cuvant sa-mi spuna stop, nu vreau sa faci asta, nu vreau sa faci poarta aici, nu vreau sa deschidem publicului.. abia ce am vazut gardul facut!! Nimeni nu pare sa gandeasca in perspectiva, ca sa vada ca singura solutie este tocmai valorificarea terenului, prezenta activa acolo.. Sunt trista, foarte trista. Si inca o data dezamagita sa trag singura la un jug facut pentru doi. sau pentru o familie mare si implicata in proiecte comune. Poate ca totusi locul meu nu e aici.

ia cafeaua, ia si tableta

si hai repede sa consemnam ce am mai facut zilele astea. Vorbesc eu cu mine, ca sa se inteleaga..
Luni (de ziua Pamantului, dar fara sa stiu, evident), am pus gazonul in spate. Manu propria, am zis ca nu mai stau sa cumpar/inchiriez/platesc un utilaj din acela cu tambur care face totul deodata. Nu pot spune ca nu m-ar fi ajutat, ba dimpotriva, ar fi fost foarte util, dar era tardiv, deja ma apucasem. Asa ca eu aruncam semintele de gazon, iar nea caisa (Vasile, de fapt), venea in urma mea cu grebla. Inutil sa spun, dar trebuie sa consemnez si aici, ca niciun om platit nu-ti va face treaba asa cum ai face-o tu. iar gradina mea, viitor loc de joaca, este plina de buruieni bagate sub brazda (care vor rasari foarte vioaie cat de curand), plus bolovani de pamant si pietre. Asa ca apuca-te, Cristiano, si ia totul la mana, pe gratis, dupa ce l-ai platit pe nea caisa! Ma bucur foarte.
Ieri, marti, am plantat rosiile si ardeii, le-am udat, arata bine. Aseara aveam cativa ardei pleostiti, dar in dimineata asta erau toti vioi. Foarte bine. Macar sa nu vina ganganiile sub-pamantene sa mi-i manance! Oare daca le-am plantat de Sf. Gheorghe, o sa considere ca e de datoria lui sa mi le protejeze sau, dimpotriva, o sa le reteze capetele ca la balaur?
Mai in gluma, mai in serios, am emotii foarte mari cu gazonul. Il ud macar o data pe zi, poate azi reusesc sa-l ud de doua ori. Imi fac planuri unde o sa amplasez pavilionul, daca nu cumva ar fi bine sa iau doua pavilioane, de unde sa cumpar jucariile, si cine si cum sa ma ajute cu cele pe care nu le pot cumpara (sau sunt prea scumpe pentru mine acum). Cu poarta si cu toaleta trebuie sa rezolv neaparat, fara ele nici nu se pune problema sa il deschis si vizitatorilor.

Imi schimb viata. Primavara asta a venit cu o decizie pe care o tot framant de multe luni, de fapt, inca din toamna.. Nu vreau sa-l dau pe Alex la gradinita, e prea mic ca sa-l institutionalizez de pe acum. Nici eu nu vreau sa ma intorc la birou, sa fiu avocat si sa rezolv problemele altora, sa stau drepti (a se citi capra) cand spun altii si sa fiu nevoita sa renunt la timpul cu copiii mei in favoarea unei probleme urgente care trebuie rezolvata atunci pe loc. Mi-e mila si de mine si de viata mea singulara ca sa ma torturez asa.
Asa ca am luat o decizie cu care imi doresc nespus sa continuu si sa-mi pot castiga si existenta. Vreau sa functioneze si chiar sunt hotarata sa si fac tot ce trebuie ca sa o si duc la indeplinire. Mai ramane ca stelele sa fie de partea mea.
Vreau sa pun pe picioare acest loc de joaca, in aer liber, cu jucarii pentru copii, cu mese si umbra pentru parinti/bunici/persoane de ingrijire.
Si vreau sa traduc. Legal & business, in principal, ca doar asta am invatat si asta am si facut part-time in ultimii ani. Doar ca acum as vrea sa o fac full-time si sa o transform intr-o sursa constanta de venit.

Gata, am spus-o si am si scris-o. Acum nu mai e doar un gand al meu, e o hotarare si, desi ma feresc de lucruri si sentinte definitive, as vrea ca de data asta asa sa fie.

mi-am inceput ziua in forta

cu un aspirat rapid chiar inainte sa-mi beau cafeaua. Era imposibil sa mai stau asa, sunt mii miliarde de firimituri si de fire de par! Asa ca 10 minute de dat cu aspiratorul si mi-am linistit neuronul agitat. Si am baut cafeaua.. Si m-am gandit la ce vreau sa fac azi. Pentru ca de trebuit, trebue sa fac multe, doar sa le gasesc o ordine.
Asa ca:
- am culcat copilul mic in timp ce Vichi l-a hranit pe Alex;
- am iesit cu Alex in curte sa plantam si restul de seminte/boabe. Am facut randuri si am plantat ridichi, dovleac placintar, mazare si fasole verde. Si flori de la mama lui Vichi :). Eu faceam gaurile, iar Alex punea boabele inauntru. Priceless :). A! Si am constatat cu mandrie ca mi-au iesit primele fire de ceapa! Bravo, ceva bun tot am facut la inceputul asta de aprilie;
- am urcat si am bagat la cuptor sufleul de conopida. Bun bun a iesit, au mancat si copiii cu placere.
- l-am adormit pe Vlad;
- mi-am pus in ordine documentele si am aplicat la cateva agentii pentru proiectul cu UE ( Curtea de Justitie, de fapt). Macar de ar iesi ceva din povestea asta!
- apoi dup-amiaza si-a urmat cursul firesc cu mancat, iesit afara (pentru ca la 5:30 inca este cald si placut, chiar daca azi a batut si vantul), urcat, spalat maini, schimbat, jucat, desene animate, baie, lapte, somn.

Imi place asa si nu-mi doresc catusi de putin sa ma intorc la serviciu. Viata asta mi se potriveste de 1000 de ori mai bine. Si sunt fericita cu haosul asta si cu starea de "permanent in priza".
Nu-mi doresc deloc iar 8-10 ore / zi de stat la un birou, in fata unui calculator, rezolvand problemele altora. Nicio satisfactie, nimic la sfarsitul zilei.
Mai ramane sa gasesc si sursa de bani care sa-mi permita sa scap de cele 8-10 ore / zi de stat la birou.

in continuarea postului de ieri

mai am foarte multe lucruri de scris, dar mi se invalmasesc toate in minte si desi fac eforturi sa le pun intr-o ordine logica, o sa ma cenzurez si o sa le las sa curga. Un soi de dicteu automat (chiar sunt si eu curioasa in ce fel mi se vor lega ideile si cum voi rece de la una la alta).
Vlad doarme din ce in ce mai mult cu mine si fratele lui. Ba chiar in ultimele seri se trezeste des si parca cere si el in pat cu noi. Sotul meu doarme dincolo, pe canapea. Nu pot sa spun ca asta mi-am dorit atunci cand am hotarat sa avem copii. Ba chiar gandul meu a fost ca vom dormi cu totii. Asa imi vad eu familia: dormind cu totii, mancand cu totii, mergand impreuna cu totii la plimbare. N-a fost sa fie. Fie ca eu nu stiu sa ma fac inteleasa, fie ca el provine dintr-o familie in care s-a procedat altfel, fie ca ii este mai comod asa sau ca eu, inconstient si focusandu-ma pe copii, l-am indepartat. Poate niciuna sau poate cate un pic din fiecare. Prapastia s-a deschis incet incet, iar acum este mare. Nu e de ne-trecut, dar parca niciunul dintre noi nu mai vrea sa o mai treaca.
Suntem intr-o stare de asteptare, suspensie tacuta, cu minim de comunicae si energie investita. Sunt sleita si nu mai pot nici sa reprosez, nici sa-mi asum vini reale sau inventate pentru a scuza comportamente, simt ca nu mai pot si nu mai vreau. Despartirea pe care altadata o combateam cu vehementa, imi pare acum o bine-venita solutie si usurare. Eliberare a tensiunilor si dintr-o  inchisoare a zilelor mele ce curg la fel fara nicio perpectiva.

Merit mai mult, asta simt. Ca merit sa fiu iubita si apreciata pentru toate eforturile pe care le fac. Merit complimente si la multi ani de ziua mea. Si merit cadouri, mici, mari, ieftine sau scumpe, de toate, nu conteaza. Imaginatia folosita in alegerea lor conteaza. Gandul indreptat catre mine. Asta conteaza.
Dar oamenii nu se schimba. Si daca la 25 de ani orbita de iubire nebuna am acceptat anumite lucruri, acum ele au intrat in firesc. Si orice incercare a mea de a sustine ca acum conteaza si ca mi le doresc sa loveste de eternul "stiai care sunt conditiile atunci cand ne-am casatorit. Imi cunosteai limitele si le-ai acceptat. Ce mai vrei acum?"
Nimic nu mai vreau acum. Am obosit sa ma lupt cu morile de vant si cu un viitor previzibil ce nu face decat sa reia casnicia parintilor lui. Asta mi se intampla acum -mi se cere sa traiesc viata mamei lui. Doar ca eu nu pot si nici nu vreau.
Si nu vreau si din perspectiva copiilor. Pentru ca nu voi reusi decat sa-i cresc dupa acelasi model. Ce vor vedea in casa, asta vor cauta si vor re-crea mai tarziu in propria lor familie. E o capcana.


Postul asta vad ca m-a dus exact spre ce ma macina acum. Si o sa-l las asa, fara final. La asa o situatie, nici nu am ce sa spun in final.

In marea de frustrari adunate si refulate

care imi marcheaza viata in ultima luna si ceva, vreau sa marchez cateva lucruri minunate despre copii:
Pe 1 aprilie Alex a facut 2 ani si sunt atat de mandra de el, de cum a crescut, de cum se comporta, de tot. Il iubesc de nu am aer, si i-o spun seara la culcare, ca sa stie, ca sa o auda, chiar daca o si simte de cele mai multe ori. Si ca sa nu-l induca in eroare faptul ca-l mai cert si ca-i impun reguli pe care poate nu le intelege si carora cu siguranta nu le intelege rostul; vezi de ex urcatul pe birou sau scosul cartilor mele din biblioteca, sau impinsul fratelui lui. Vreau sa stie ca-l iubesc chiar daca are crize de furie si urla si arunca cu toate jucariile. Vreau sa stie ca-l iubesc in orice conditii si ca ii impun reguli si ii stabilesc o disciplina si spre binele lui (ulterior).
Cautam gradinite, ieri am vazut na chiar aici langa noi, azi am vazut alta un pic mai departe. Ni se potriveste mai mult cea pe care am vazut-o azi, Emerald pe numele ei. Dar mai sunt de vazut, asa ca o hotarare inca nu am luat. Si tot nu-mi vine sa accept ca o sa mearga la gradinita.. parca astept sa se intample ceva in asa fel incat sa nu trebuiasca sa-l introduc de e acum in sistem.
O admir foarte tare pe Raluca ca a reusit sa-i tina acasa pe cei doi baieti ai ei. Desi Matei e deja mare, cred ca are patru ani sau chiar mai mult. Il duce la cursuri pentru copii, la locuri de joaca, dar are un program liber si ea se ocupa de educarea lui. Probabil o ajuta cele 2 bunici foarte mult, dar in timp ce-si creste copiii are si firma ei cu diverse cursuri si workshop-uri, face si un curs serios de design. Wow! Eu nu reusesc sa ma organizez sa ma duc la manichiura, si o am pe Vichi in fiecare zi pana la 6.. Ca sa nu mai vorbim de traduceri (asta chiar e un subiect dureros).

Vlad face 10 luni peste cateva zile si este la fel de atasat de mine si de sanul meu. Este cel mai vesel si zambaret copil, jur ca nu stiu cu cine seamana! Este fericit cu toata fiinta lui si rade cu toata fata. Este minunat de dulce si de moale, si de fin, si de afectuos si de vesel. Sau de trist daca am altceva de facut si nu-i acord arentia pe care si-o doreste.
Rade cand fratele lui face diverse lucruri care i se par lui amuzante.
Merge foarte bine. Are deja o luna de cand strabate singur casa. Asa, cracanat, cu picioarele departate si cu mainile ridicate, cum stie el.

( trebuie sa ma opresc acum, s-a trezit)