l-am avut in adolescenta. 16-17 ani sa fi avut, poate chiar 18, pentru ca deja faceam naveta in orasul invecinat pentru meditatii la gramatica si istorie. Asa se intra atunci la Drept - cu examene criminale la gramatica, istorie si economie, cate 100 de grile la fiecare materie, cu 0, 1 sau 2 raspunsuri corecte.
Revenind, visul meu cel mai frumos era cu mine si despre mine. Era vara si zburam peste Dunare, dinspre Orsova inspre Turnu Severin, via Portile de Fier, si inapoi. In sus, in jos, zburam si zburdam, nestingherita si fara pic de efort. Minunata senzatie de plutire. Si soarele stralucea, copacii erau verzi si ca o patura pe dealurile de pe marginea fluviului, iar apa reflecta lumina, invaluind totul intr-o sclipire aproape orbitoare. N-am eu nici cuvintele, nici lirica necesara, dar poate ati fost vreodata intr-un loc de genul si intr-un moment de genul, asa ca stiti.
Dar cel mai bine tin minte senzatia de fericire si pace interioara absoluta. Da, asta e ceva cu adevarat minunat. Si n-o mai traisem pana atunci, sau poate doar in copilaria mica s-o mai fi trait, dar nu mai tineam minte. Din fericire mai tarziu, pe la 30 de ani, am avut-o din nou. Si de data asta nu in vis, ci aievea. Si nu doar o data, ci de multe, multe ori. Cu copiii mei, cu fiecare dintre ei. Fie cand ii puneam la san, fie cand dormeam cu ei, fie cand ii plimbam. E acolo, o senzatie de fericire absoluta, care ne invaluie intr-o bula de liniste si preaplin. Ah, 100 de copii as face, numai pentru fericirea asta!
Cel mai urat cosmar l-am avut in copilarie, inca il tin minte, dar nu vreau sa-l scriu aici, poate totusi o sa-l uit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu