n-am avut nicio indoiala

timp de 1 an 2 luni si 15 zile
ca sunt mama perfecta pentru alex. eram conectata in permanenta la el, la starile lui de spirit, la dorintele lui. stiam ce vrea, stiam cum si cand trebuie sa reactionez si o faceam brici. relatia cu fiul meu era perfecta si mai ales perfect bilaterala.

si s-a nascut vlad
si aseara m-a lovit criza de mama care nu e (suficient de) buna pentru copiii ei. pentru ca l-am lasat 40 de minute pe vlad nemancat, ca sa pot finaliza procedura de somn a lui alex. si m-am simtit vinovata ca nu am reusit sa gasesc calea si nu am facut alegerea corecta pentru ca niciunul dintre copiii mei sa nu sufere, sa nu se simta neglijat / parasit / dat la o parte.

si am intrat in criza. ca nu ma descurc si ca nu sunt in stare sa fiu o mama buna pentru niciunul dintre copii - cu alex nu petrec suficient timp (exclusiv dedicat lui, asa cum faceam inainte de a-l avea pe vlad), iar pe vlad tocmai l-am lasat nemancat ca sa-i satisfac nevoile lui alex.

si plang de disperare si probabil o sa o mai fac pana gasesc o cale de impacare, cu mine, cu ei, cu situatia, cu viata mea de acum inainte